Română (România)



  • *
    *
    *
    *
    *
    Fields marked with an asterisk (*) are required.

Economia

Economia locală se caracterizează prin diversitate, fiind axată în special pe materiale de construcţii, agricultură (în special avicultură), exploatarea şi prelucrarea lemnului, industria uşoară (încălţăminte şi confecţii) şi fabricare produselor spirtoase (fabrica de băuturi alcoolice ZETEA).

Potenţialul turistic al comunei este însă unul ridicat datorită „cuptoarelor dacice”, castelului Lonyai, bazei sportive din Iojib şi celor două lacuri care se află pe teritoriul comunei Medieşu Aurit. Toate acestea vin să evidenţieze paleta largă şi bogată de resurse de care dispune comuna ceea ce face posibilă o dezvoltare durabilă a acesteia.

Potenţialul ridicat în ceea ce priveşte materialele de construcţii este concretizat de existenţa în comună a 4 balastiere (balastru, sorturi şi nisip) cu staţii de extracţie şi sortare, a celor 3 depozite de materiale de construcţii, a unei fabrici de extracţie şi prelucrare a betoniţei şi a firmelor de construcţii (echipe de zidari).

Agricultura reprezintă o ramură importantă a economiei locale, însă gradul redus de fertilitate al solurilor (cea mai mare parte a solurilor fiind brun-roşcate, cu excepţia porţiunilor aflate în imediata apropiere a Someşului unde se află sol aluvionar) nu permite cultivarea intensivă a cerealelor şi plantelor industriale.

Astfel solurile respective s-au dovedit a fi bune pentru cultivarea căpşunilor, pomilor fructiferi şi coacăzului negru. Medieş-Vii este zona cea mai favorabilă pentru cultivarea pomilor fructiferi şi a viţei de vie. În satul Iojib suprafeţe mari de teren sunt cultivate cu căpşuni. Solurile aluvionale răspândite de-a lungul râului Someş, în special în satul Potau, se pretează cultivării legumelor şi plantelor furajere. Solurile brune de pădure (în special în zona satului Româneşti) sunt destinate cu precădere fondului silvic.

Suprafaţa agricolă a comunei Medieşul-Aurit este de aproximativ 6435 ha teren arabil, 99 ha livezi, 482 ha fâneţe si 1712 păşuni naturale. Totuşi, avicultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale agriculturii locale, fapt ce se datorează existenţei pe raza comunei a celor 5 ferme de creştere a puilor de carne. Cele 50 de persoane care au obtinut certificate de agricultor în urma cursurilor organizate de către Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă şi cele 5 asociaţii de producători pot constitui premisele înlocuirii agriculturii de subsistenţă cu o agricultură modernă, axată pe eficienţă şi produse ecologice.

Exploatarea şi prelucrarea lemnului reprezintă sectoare cu potenţial datorită existenţei pe raza comunei a unor suprafeţe împădurite ce totalizează 317 ha, acest potenţial fiind exploatat de firma de exploatare a lemnului, gaterul de mare capacitate din comună şi de fabrica de prelucrare finită a lemnului. La acestea se adaugă fabrica de mobilă aflată în construcţie (investiţie străină) care va avea 400 – 500 de angajaţi.

Industria uşoară este reprezentată de existenţa în comună a unei fabrici de încălţăminte şi a uneia de confecţii şi croitorie, în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea 91 angajaţi.

Comuna este renumită şi datorită producerii „Pălincii Zetea” (marcă înregistrată), aceasta fiind produsă de o fabrică ce se află în Medieşu Aurit.

Mai există în comună o brutărie, moara de cereale, 16 magazine, 2 restaurante, o piscină, două lacuri concesionate şi 2 pescării private populate cu caras şi crap.

Un aspect important al economiei locale este numărul de salariaţi şi evoluţia acestuia. În acest sens se constată o evoluţie uşor descendentă în perioada 1996 – 2006, cea mai însemnată scădere înregistrându-se în 1999 pe fondul restructurării industriale, iar cea mai mare creştere în 2003. În ultimii 3 ani însă ai perioadei analizate se constată menţinerea aproximativ a aceluiaşi număr de salariaţi. În ceea ce priveşte structura populaţiei salariaţilor pe sectoare de activitate, cea mai mare pondere o deţin salariaţii din industria prelucrătoare, urmată de învăţământ şi industria extractivă.


Analiza SWOT

Infrastructură – drumuri, comunicaţii, dotări edilitare, telecomunicaţii, utilităţi publice şi mediu.


Infrastructura locala

Comuna este traversată de drumul judeţean DC 14 , care trece prin Băbăşeşti face legătura cu Satu-Mare şi are ieşire la DN 1C  în satul lojib, acesta facând legătura între judeţul Satu-Mare şi judeţul Maramureş.

Este începută construcţia podului peste râul Someş, care va face legătura între zona Codrului şi zona Oaşului. Drumul European E 58 trece prin satul Iojib, la 4 km de satul centru de comună (Medieşu Aurit) (DN 1C) şi face legătura între România şi Ungaria pe ruta Baia Mare -Satu Mare – Nyreghyhaza. De asemena, prin Iojib trece şi calea ferată care face legătura între Satu Mare şi Baia-Mare, gara de aici fiind recent modernizată. Reţeaua de gaz metan există doar în satul centru de comună, deşi pe teritoriul comunei se află o staţie internaţională de reglare şi distribuţie a gazului metan.

În comună există reţea de telefonie fixă conectată la o centrală digitală.

Comuna este situată la 21 de km de aeroportul din Satu Mare şi la 50 km de aeroportul Tăuţii Măgherăuş care deserveşte oraşul Baia Mare. Clădirile publice din comună sunt în general într-o stare bună. Lipseşte însă reţeaua de apă potabilă şi reţeaua de canalizare în comună.

În comună avem un post de poliţie condus de şeful de post şi ajutat de patru adjuncţi. În centru comunei avem o biserică ortodoxă, o biserică greco-catolică, o biserică reformată, un dispensar veterinar, un dispensar uman, magazine, o fabrică de încălţăminte, un cămin cultural cu cinematograf, o bibliotecă comunală, o grădiniţă şi o şcoală generală cu clasele I-VIII.

În satele lojib, Potău, Româneşti, Băbăşeşti se află câte o şcoală generală cu clasele I-VIII. În Medieş-Vii şi Râturi funcţionează şcoli generale cu clasele I-IV. Comuna Medieşul-Aurit este legată de centrul de reşedinţă a judeţului Satu-Mare prin calea ferată care traversează comuna Medieşul-Aurit. Drumul comunal care trece prin Băbăşeşti – Odoreu – Satu-Mare şi cu ieşire la DN 1C în satul lojib, face legătura între judeţul Satu-Mare şi judeţul Maramureş. Este începută construcţia podului peste râul Someş, care va face legătura între zona Codrului şi zona Oaşului.

Castelul de Lonia

https://www.mediesuaurit.ro/images/castel.jpg

Clădirea ce se vede astăzi a fost construită de Sigismund de Lonia – după cum mărturiseşte inscripţia încă vizibilă pe frontonul de la intrare: ANNO DOMINI MDCXXX MAGNIFICUS SIGISMUNDUS DE LONIA COMES COMITATUS CRASNENSIS A FVNDAMENTIS EXTRVXIT (ridicat din temelii în anul Domnului 1630 de Sigismund de Lonya, comitele comitatului Crasnei). Istoria zbuciumată a castelului începe însă mai devreme, în secolul al XIII-lea, cînd apar primele menţiuni despre o fortificaţie în aceste locuri. În 1493 cetatea în cauză e cucerită de puternica familie Báthory (din care provine un număr important de guvernatori ai Transilvaniei), pentru a intra apoi, prin moştenire, în posesia lui Sigismund Lonyai. Construcţia pe care Sigismund Lonyai o ridică în locul vechii fortificaţii are atît rol de apărare, cît şi de satisfacere a funcţiunii de locuinţă luxoasă pe care o impunea statutul de familie nobiliară. În conformitate cu regulile renascentiste, clădirea urmăreşte o formă pătrată în plan, cu turnuri de apărare la colţuri. Un alt turn, octogonal, înalt de trei etaje se înălţa deasupra porţii de intrare. O curte interioară, şi ea pătrată, constituia spaţiul de onoare şi de distribuţie a circulaţiilor. E nevoie de efort pentru a putea reconstitui astăzi, fie şi numai în închipuire, bogăţia şi strălucirea trecută a reşedinţei Lonyai, care a făcut ca satul să primească pitorescul adjectiv de „aurit“. Viaţa la castel era organizată în jurul curţii interioare. Aripa de nord era destinată soldaţilor, aripa de sud era rezervată locuirii, iar aripile de est şi de vest adăposteau grajdul, bucătăria, alte anexe. Deşi interiorul este în cea mare parte distrus, sînt încă elemente care mai pot ajuta la descifrarea imaginii sale iniţiale: în curtea interioară, pe laturile de est şi vest, portice susţinute de coloane, cursive şi scări din lemn asigurau circulaţia între etaje; o scară din piatră ascunsă în grosimea zidului făcea posibil accesul privat – şi poate tainic – către încăperile de locuit ale familiei. Camerele din această zonă erau spaţioase şi bogat decorate cu fresce şi foiţă de aur, aşa cum atestă mărturii din secolul al XVII-lea. Din toată această imagine mai supravieţuiesc astăzi doar ancadramentele de piatră ale uşilor şi ferestrelor, decorate în manieră renascentistă cu coloane şi frontoane inspirate din Antichitatea clasică. La moartea lui Sigismund Lonyai, castelul revine fiicei sale Anna, căsătorită cu Ioan Kemény. În 1660 Ioan Kemény este ales guvernator al Transilvaniei, aflată atunci sub suzeranitate otomană. Politica sa pro-habsburgică îl pune în conflict cu Imperiul Otoman, care îl numeşte în funcţia de guvernator pe Mihai Apafi I. Începe astfel un conflict între cei doi, castelul rezistă asediului din 1661, dar Ioan Kemény moare în 1662, în bătălie. Anna nu-i supravieţuieşte cu mult, nici castelul nu are parte de o soartă mai fericită. În 1670, Anna Lonyai, împreună cu alţi nobili locali, pun la cale o ambuscadă împotriva mercenarilor germani din cetatea Satu Mare, care prădau satele aflate pe domeniile lor. Expediţia are succes, dar cei ce au pus-o la cale sînt pedepsiţi de guvernatorul Mihai Apafy I prin condamnare la moarte şi confiscare de bunuri. În 1707 castelul este incendiat în timpul revoltei lui Ferenc Rákóczy II – revoltă eşuată, al cărei scop era ieşirea Ungariei de sub dominaţia austriacă –, după care trece prin proprietatea mai multor familii. În 1940 castelul este cumpărat de regele Carol II, restaurat şi apoi transformat în spital militar, iar în 1945 este incendiat. De atunci, castelul de la Medieşu Aurit este lăsat în paragină, cu toate că este clasat ca monument istoric.

Cuptoarele dacice

https://www.mediesuaurit.ro/images/cuptoare.jpg

Medieşu Aurit din judeţul Satu Mare este locul ideal pentru pasionaţii de istorie, fiind o alternativă pentru evadarea din peisajul urban. Aici se află Rezervaţia arheologică „Cuptoarele dacice de la Medieşu Aurit”, situată într-un peisaj feeric, la o altitudine de 160 de metri, pe malul drept al râului Someş şi la doar 35 de kilometri de Satu-Mare. Denumirea de Medieşu Aurit vine de la livada de vişini care se află în zonă (megy, în maghiară – de aici Medieş) şi de la castelul medieval din localitate, care avea o cameră împodobită cu aur. Pe lângă faptul că Medieşu Aurit este, fără doar şi poate, un refugiu natural splendid, aici au fost dezgropate primele cuptoare dacice, folosite pentru producerea şi arderea ceramicii, atât a celei ritualice, cât şi a celei gospodăreşti. Mai mult, de curând, între anii 2009 şi 2010, aici au fost descoperite cele mai multe astfel de cuptoare din întreaga Europa Centrală. Săpăturile arheologice au scos la iveală peste 150 de cuptoare unicat, vechi de aproape 2.000 de ani. Muzeul Judeţean din Satu Mare a restaurat şapte cuptoare, care au un diametru de peste doi metri şi o valoare istorică inestimabilă. Pentru protejarea sitului, în viitor cuptoarele ar putea fi acoperite cu o cupolă de sticlă. De asemenea, pentru ca aceste descoperiri să fie conservate, cuptoarele pentru ceramică au fost incluse într-un proiect transfrontalier. Deocamdată, însă, nişte uşi închise cu lacăte şi o plasă de sârmă sunt singura protecţie a fiecărui cuptor. Din nefericire, panoul care indică “Cuptoarele dacice de la Medieşu Aurit” este prea sumar şi nu conţine informaţii actualizate, care să prezinte descoperirile arheologilor din ultimii ani. Nici indicatoare rutiere nu există prea multe, în ciuda condiţiei excelente în care se află drumul de acces. Îndepărtându-ne de rezervaţia arheologică şi după ce ţi-ai făcut o impresie puternică despre ce înseamnă şi cu ce se ocupă o civilizaţie veche de mii de ani, poţi opta şi pentru un alt obiectiv din zonă: Castelul Lonyai, ridicat în secolul XVII, în timpul Renaşterii, având patru aripi, bastioane în formă de prismă şi o curte centrală. Iar dacă ai alte pasiuni precum pescuitul, scăldatul sau chiar sporturile nautice, le poţi satisface în bazele amenajate în apropiere de Medieşu Aurit, pe flancul drept al râului Someş. Localităţile Iojib şi Apa pot fi luate ca punct de reper, pentru cei care nu sunt de prin părţile locului.

ZETEA

Prin trecut, prezent și in viitor

...aceasta este povestea care nu poate fi spusă în câteva cuvinte și care se scrie neîncetat...

Se cuvine să amintim că la scrierea acesteia au contribuit și contribuie toți cei care la un anume moment, vin în contact cu “Zetea”, inclusiv dumneavoastră...

Undeva în Europa, pe străvechile tărâmuri ale Transilvaniei din România de azi, într-o zonă denumită ”Ultimul bastion al prunelor”, o familie inovatoare, dintr-o breaslă de zidari care a construit numeroase edificii, probabil a considerat că are nevoie de un stimulent curat, natural și bun, precum cel rezultat din distilarea fructelor.

Așa se face că în urmă cu peste două secole, adică undeva prin secolul al XIX-lea, unul din strămoșii lui Silviu Zetea, a pus bazele acestei activități.

De atunci și până în zilele noastre dar și multă vreme de aici încolo, această activitate neîntreruptă, a fost, și va fi marcată de moștenirea genetică și virală de a crea.

Se cunoaște că bătrânul Ioan Zetea era cunoscut ca și cel care a construit o pălincie într-un loc numit simbolic “Pe Groapă” într-o depresiune din satul Viile Apei, aproape de gospodăria sa, pe la 1900.

Din această pălincie a mai rămas doar fântâna din care se scotea apa pentru răcire, fântâna fiind alimentată de un izvor.

Se poate spune că avea cunoștințele necesare de la strămoșii săi, pentru că regiunea este cunoscută ca leagăn al pălincii, atestată documentar aici, încă în urmă cu peste 500 de ani.

Trecând cu pași repezi prin istorie, ajungem în perioada interbelică și după, când unul din fii lui Ioan Zetea, pe nume Valer Zetea, se remarcă prin faptul că el construiește mai multe pălincii, nefiind singurul dintre fii care face acest lucru dar sigur cel mai perseverent.

Acesta a construit câteva pălincii, în Viile Apei, în Viile Racșei și una în Medieșu Aurit pe la 1964, forțat oarecum de împrejurările de la acea vreme, dat fiind contextul regimului.

Deși ne găseam într-o societate etatistă dată de regimul comunist, acești intreprinzători ai vremii au reușit să își păstreze mica proprietate și să funcționeze sub patronajul fostelor intreprinderi de stat, denumite Vinalcooluri.

Aceasta, și poate datorită faptului că și în acele vremuri pălinca, țuica, rachiul și derivatele sale erau plăcute trupului și sufletului, așa cum se întamplă și în ziua de azi.

În acele vremuri, Valer Zetea, susținut de familie, înființează la el acasă, un centru de colectare a fructelor de care, fiul său, Silviu Zetea, își amintește cu nostalgie.

Fiind o fire deschisă, Valer Zetea, înzestrat cu inițiativă, un antreprenor în adevăratul sens al cuvântului, deși nemeritat, părăsește această lume în 1975, reușește să transmită din caracterul său urmașilor săi, care alături de soția sa, Florica Zetea, continuă această tradiție de procesare și distilare a fructelor.

Valer Zetea a avut cinci copii, trei băieți (Ioan, Vasile și Silviu) și două fete (Viorica și Florica). Dintre aceștia, băieții au extins activitatea, deoarece și-au format propriile familii.

Ioan Zetea a rămas cu pălincia din Viile Racșei, Vasile Zetea a continuat activitatea în Cicârlău, în Remetea Oaș iar mezinul, Silviu Zetea a rămas împreună cu mama sa, la pălincia din Medieșu Aurit de care s-a ocupat de la o vârstă fragedă, fiind pe atunci elev de școală.

Încă din acele vremuri, exista o preocupare de inovare, modernizare care în final a dus la ceea ce vedem și gustăm azi.

Uite așa, am ajuns la perioada de după revoluția de la 1989,  moment în care Silviu Zetea la fel precum odinioară tatăl său, se remarcă, și animat de dorința arzătoare de a desfășura această activitate într-un cadru legal dat de o societate democratică, în care capitalul nu mai era considerat ilegal, înființează pentru prima dată o intreprindere de sine stătătoare, împlinind în acest fel, visul tatălui său.

Intreprinderea mică nou înființată la începuturile lui 1990, PRIVAT SILVIU ZETEA, transformată ulterior în SRL, în baza legii 31/1991, ia avânt și, în ciuda vicisitudinilor vremii și a blocajelor sistemului, a fenomenelor noi de piață, ca și cel al concurenței neloiale, se dezvoltă continuu de atunci și până în prezent.

Ca urmare a perseverenței și priceperii vaste a intreprinzătoratului, Silviu Zetea, lângă care se află de data aceasta, propria familie, corelată oarecum cu o așa zisă frumoasă nebunie de a face, dacă putem vorbi la figurat și să denumim astfel, voința sa, orizonturile noi și prospectările se conturează promițător.

Imediat, este demarat noului proiect și se trece la reconstruirea pălinciei, punându-se un mare accent pe calitate și reprezentativitate. Tot atunci, în 1991, se înregistrează și emblema firmei, ca blazon propriu.

Se dezvoltă apoi, prestările de servicii, care au asigurat trecerea spre activitatea de producție.

Conștientizând necesitatea protecției inovative prin protejarea proprietății intelectuale se înregistrează marca ZETEA în 1994 și se trece la o nouă etapă, aceea de producție.

Se dezvoltă sistemul inovativ prin trecerea la tripla distilare, la cazane cu foc direct, de tip alambic și prevăzute cu sistem de deflegmare simplă, de concepție proprie, care duce implicit la o creștere a calității produsului, conferind totodată țuicii, o particularitate, amprentă proprie produselor. Această metodă a fost denumită ulterior metoda ZETEA fiind unică în arealul românesc.

În 1994, după o tatonare a pieții se pun în comerț primele produse din marcă ZETEA.

Colaborările cu locații de excepție precum:

· Coliba Haiducilor

· Roata Norocului

· Cabana Vânătorilor

· Casa Elena

· Casa cu Flori, și altele, dau curaj producătorului convingându-l că tot ceea ce face, face bine.

Concurența neloială, mentalitatea conform căreia distilatele tradiționale din fructe nu sunt potrivite pentru rețeaua de restaurante de prestigiu, fiind considerate doar potrivite pentru nunți, botezuri și înmormântări care au fost tot atâtea piedici care au fost depășite cu succes.

Legislația în vigoare, oarecum potrivnică, l-a pus pe Silviu Zetea într-o postură inedită, aceea de formator de piață. Deschizător de drumuri, luptând în continuare cu sistemul, conștientizând acest fapt, trece la o nouă etapă, aceea de a da produselor o imagine pe măsura calității și reprezentativității acestora.

Susținut îndeaproape de familia sa, soția Teodora Zetea și copiii Gerard și Tanita, începand cu anul 2000 după o chibzuită strategie, scoate pe piață produsele din gama de lux.

Deși inițial, prietenii și cei din jur nu credeau în proiectul lui Silviu Zetea, după obținerea recunoașterii internaționale prin obținerea medaliei de argint la Concursul Mondial de profil de la Bruxelles și a altor numeroase distincții și aprecieri, reușește în ciuda tuturor greutăților, să poziționeze noile sale produse acolo unde le este locul de drept și de fapt, adică pe piața reprezentativă de lux sau de nișă cum mai este numită.

Cu această ocazie apare și expresia Zetea vinde frigidere la Polul Nord, adică vinde pălincă scumpă în România.

Cum era și normal, apar persoanele interesate de această reușită, activitatea comercială căpătând un nou avânt.

Produsele Țuică Zetea de Transilvania și Pălincă de Ardeal devin în scurt timp foarte apreciate, fapt reflectat în impresiile publice și în reportajele, scrierile, evenimentele care încep să se realizeze pe marginea acestora.

Fiecare membru al familiei se implică activ atât în partea creativă cât și în cea de promovare și vânzare, ușurând într-un anume fel activitatea principalului creator al mărcii ZETEA, dându-i satisfacție totodată.

Apar noi produse, noi abordări, se trece la extinderea sferei de implicare, acțiuni care duc în final la un nou avânt pe care l-am putea numi, chiar un altfel de nou început .

În momentul de față, fără implicarea întregii familii, a soției și a copiilor, activitatea firmei Zetea ar rămâne fără consistență și motivație.

Rezistând tentațiilor, abordând problemele în mod hotărât, direct, în ziua de azi putem spune cu certitudine că viitorul acestei afaceri de familie este asigurat, iar povestea continuă să fie scrisă, scriere la care vă invităm să participați și dumneavoastră, pentru că aceia care urmăriți acest scurt documentar până la capăt, reprezentați exact rațiunea pentru care noi existăm, și vă mulțumim pentru aceasta.

Vinovat principal

Silviu Zetea

P.S. Aceste memorii, dacă putem să le numim așa, au fost scrise într-un loc de excepție – Restaurantul La Pălincie din Baia Mare, Maramureș, în zona istorică, restaurant ce aparține fiului autorului, Gerard Zetea, ca loc de promovare Zetea, într-un moment de reflecție.

 

Economia